Pierderea unei persoane dragi, foarte apropiate, reprezintă cel mai stresant moment din viața noastră. Indiferent de vârsta pe care o avem, nu suntem niciodată pregătiți pentru un astfel de eveniment, cu atât mai mult un copil.
Durerea pierderii, neînțelegerea situației, produc în copil un amalgam de emoții pe care nu și le poate înțelege și gestiona. Astfel, putem asista la schimbări de dispoziție, comportamentale, alimentare, infantilizare sau, din contră, maturizare precoce, închidere în sine. De multe ori, copiii, ca mecanism de apărare, își maschează durerea, neștiind dacă manifestarea ei e susținută, acceptată, împărtășită de părintele rămas. La rândul lui, părintele încearcă să „ fie puternic”, ascunzându-i copilului durerea și neliniștile sale în legătură cu viitorul lor. Deși aceste emoții și gânduri nu se împărtășesc, ele sunt, totuși, resimțite de fiecare în parte la nivel inconștient.
În procesul terapeutic, în primele întâlniri pe care le avem cu copilul, realizăm activități ce au în vedere crearea unei relații terapeutice de încredere, ei fiind ascultați, susținuți, ajutați să-și înțeleagă mai bine stările, gândurile și să-și normalizeze emoțiile .Aceste activități pun accentul pe modul în care se simt, ce gândesc/ cum văd ei evenimentul trăit, ce fac mai exact când se simt triști, neputincioși, furioși sau singuri etc.
Apoi, în funcție de vârstă, abordăm conceptul de moarte fie prin desen, prin povești terapeutice, prin discuții ghidate. Este important să cunoaștem care sunt credințele lor în legătură cu acest concept, ce știu ei, cum văd ei evenimentul, cum se raportează la el, ce le-au spus adulții despre acest lucru. Tehnicile de autoeducație ( prin comparații cu durata de viață a tuturor ființelor din jurul nostru ) ne ajută să le oferim o altă perspectivă asupra evenimentului.
Astfel, putem schimba modul în care văd situația , în loc să punem accentul pe sentimentul de pierdere a persoanei, ne raportăm la ce am câștigat din relația cu acea persoană: ce ne-a transmis, ce ne-a învățat, cât de important și valoros este timpul petrecut împreună. Încercăm să ne amintim cât mai multe evenimente plăcute trăite împreună, lecțiile învățate, toate acestea fiind amintiri personale pe care nu le vom pierde niciodată.
Încercăm să schimbăm apoi accentul spre zonele de regret, ce anume nu au reușit să facă împreună sau ce anume nu și-au împărtășit. Desenul sau scrisoarea sunt folosite frecvent ca tehnici în care copilul, dar și adultul, îi transmit persoanei decedate aceste gânduri, astfel încât tehnica să îi ajute în a se ierta, a nu se mai învinovăți, a diminua sentimente trăite foarte intens în această perioadă.
Mulți copii, dar și adulți, cred că, odată cu dispariția suferinței, va dispărea și amintirea persoanei dragi din viața lor. Teama că i-ar putea uita îi leagă foarte mult de propria suferință. De aceea, serile din familie, în care ei împărtășesc amintiri, fac lucruri în vederea comemorării părintelui pierdut, îi ajută să păstreze vie amintirea părintelui.
Psihoterapeut Eugenia Maria