Fără categorie

Din ce în ce mai des auzim  astazi cum adulții își doresc  să devină „părinți buni”; și nu este nimic rău în acest fapt . Doar că, atunci când ei își propun acest lucru, ajung să facă greșeli și mai mari.

Printre greșelile des întâlnite în educarea copiilor se pot număra următoarele:

• să fiu prieten cu copilul meu
• să îl laud de fiecare dată
• să îi ofer mereu recompense când a făcut ceva sau ca să facă ceva
• să fiu mereu în spatele lui
• să îl atenționez zilnic despre pericolele din jur
• să îl duc la cât mai multe activități
• să îi permit să doarmă cu mine
• să îi rezolv problemele cu care se confruntă
• să îi spun toate problemele cu care mă confrunt
• să fac tot posibilul să îi iau ceea ce își dorește, imediat,  indiferent de cost sau sacrificiu
• să îi ofer lui cât mai multă atenție, în defavoarea altor persoane sau activități
• să iau decizii în locul lui etc.

Este important să înțelegem că, încercând să realizăm cât mai multe pentru copilul nostru, câteodată, uitând de noi sau transferându-i grijile și problemele noastre, nu facem decât să cream comportamente problematice la copil.

Frica părinților de a nu face greșeli în educația copilului îi împinge pe aceștia chiar la realizarea lor.

A fi un părinte bun înseamnă să fii preocupat de binele copilului, dezvoltându-i abilități necesare să facă față vieții în care trăim și nu sa incercam să îi cream noi  o lume perfectă pentru el.

Acest lucru presupune dezvoltarea la copil a nivelului de toleranță la  frustrare, a răbdării, a găsirii de soluții în rezolvarea problemelor cu care se confruntă, dezvoltarea empatiei și a comunicării, a curajului și perseverenței, a încrederii în sine, responsabilității etc.

Cum putem concret să realizăm acest lucru:

• în loc să îi spunem să fie atent la ceva anume,  îl încurajăm să descopere lucrul respectiv. Astfel, in loc de „Ai grijă cum traversezi strada”, ii putem spune „ Pe stradă sunt mașini care merg pe șosea și pietoni ce merg pe trotuare. Traversarea se face doar pe culoarea verde a semaforului pentru pietoni sau doar pe zebră. Uită-te în jur și atunci când crezi că poți traversa în siguranță, te rog să o faci”. În această situație  fac transferul de la periculozitatea străzii , la  căutarea de către copil a momentului ce îi oferă siguranță.
• Dacă dorim să îi dezvoltăm toleranța la frustrare, ar trebui să îl învățăm încă de mic ca nu poate primi ceea ce își dorește chiar atunci, că este important să facă și el ceva pentru a dobândi obiectul dorit sau că nu poate fi doar el lăudat la școală, deoarece mai sunt și alți copii care își doresc același lucru etc Așa că , dacă nu îl lăudăm de fiecare data, dacă nu suntem prompți atunci când își dorește ceva, nu înseamnă că nu suntem părinți buni, ci din contră.

Cu siguranță ca ar fi mult mai multe exemple de oferit și că acest subiect nu este nici pe departe epuizat, ci doar început. Ceea ce vreau să semnalez este că orice greșeală pe care părintele o face în educarea copilului reprezintă o lecție pentru acesta din urmă.

Părinții care se confruntă cu astfel de situații pot fi ușor ajutați și îndrumați de către specialiști:  în cadrul instituțiilor școlare, la cursurile/ workshop-urile  de parenting sau prin ședințele de consiliere psihologică, desfășurate într-un cadru securizant și confidențial din  Cabinetul individual de psihologie.

1. Ataşamentul securizant –  aduce un  afect neanxios, dominat de  senzaţia  de bine . Acesta se dezvoltă atunci când îngrijitorul este  în mod  constant disponibil şi  responsiv copilului   mic. Prezintă: Stimă de sine pozitivă (are o atitudine pozitivă față de sine); Se așteaptă ca ceilalți să fie disponibili și îi percepe ca atare; Autonom Competent social; Se poate autoliniști; Poate căuta suport

Bebeluşii   siguri au acces în mod  egal la  impulsurile  lor  de explorare atunci  când  se  simt în siguranţă şi la consolare prin  contact  atunci  când   nu  se  mai simt în siguranţă. Ainsworth  a  concluzionat  că  mai  degrabă  răspunsul copilului la  reuniune , decât   cel    la  separare  este  important în  dezvăluirea tipului  de ataşament ( securizant sau nu ). Copiii  siguri, oricât  de  tulburaţi ar fi  fost de separare, erau  aproape  liniştiţi  după  reintalnirea  cu  mama şi  îşi reluau  joaca. Sentimentul  de  siguranţă  se  dezvoltă  la tineri prin disponibilitatea  răspunsului  emoţional , consistenţa îngrijitorului  care  este  investit cu  incredere: ”are  experienţă, este  mai  puternic, mai înţelept „

Copiii  şi  adulţii  cu  un ataşament  sigur  se  descurcă  în  cazul  dezastrelor  emoţionale  şi  a  distresului   prin  exprimarea  sau  conştientizarea  faptului  că  au  unde  să   caute  confort. Copiii  cu  ataşament  sigur  dezvoltă  capacitatea  de  autoreflexie, de cunoaştere  a  propriei  istorii , de a  comenta  propriul proces  de  gândire. Pot face  comentarii  spontane autoreflexive şi  au  capacitate  mare  de  narare  complexă  şi  coerentă.  Pot evalua  impactul  lor  asupra  altora  şi-şi  pot  judeca  propriul  comportament.

2. Ataşamentul evitant- Nesigur; Inhibat emoțional. Se vede pe sine ca independent ;Autosuficient și puternic din punct de vedere emoțional ;Îi percepe pe ceilalți ca fiind ostili, invazivi, insensibili emoțional ;Nivel înalt de autonomie; Stimă de sine fragilă ; Nu caută atașamentul; Apărare cognitivă; Neagă nevoile, evită relațiile.

Bebeluşii  evitanti  par  a  fi  în  mod  special  blazaţi, dat  fiind  faptul  că   metoda   situaţiei străine  îi expune  unui  mediu  în mod  intrinsec  alarmant. Copiii  evitanti  au  rămas  lipsiti de reactii la  plecarea  mamei  sau  la întoarcerea ei.   Lipsa  lor  de  primejdie poate fi interpretată ca şi stare  de  fapt, pulsul lor pe durata  episoadelor  de separare este  la  fel   de  crescut ca al  celor  care  sunt  siguri şi se află  în distres, în timp  ce   creşterea  nivelului   de  cortizol, pre şi post expunere, este  în mod  semnificativ mai  mare  decât  cea  a  copiilor  siguri  ( Stroufe  et  WTERS, 1977 B;  Spangler  et  Grossmann, 1993).

Ainsworth  credea  că  indiferenţa  superficială  a  copilului evitant , la fel   ca absenţa  efectivă  a  comportamentui  de ataşament,  reflectă  o acomodare  defensivă  asemănătoare  cu   detaşarea observată de Bowlby  la  copiii  de  doi  sau  trei  ani  care  au  suferit  o separare  prelungită  de  părinţii lor.

Era  ca  şi cum  aceşti copii  evitanti, precum  copiii  mai  mari  traumatizaţi  de  separare  sau  pierdere, au  ajuns  la  concluzia  că  deschiderea  lor  către   confort sau  îngrijire  nu  ar  fi  de   niciun  folos, aşa că  au  renunţat.

Probabil că, aşa  cum  se  aştepta, Ainsworth a  descoperit  că  mamele  copiilor  consideraţi  evitanti au  refuzat  activ  ofertele  acestora de apropiere (Ainsworth şi colaboratorii, 1978 ) , în timp  ce alţi  cercetători  au  observat  ulterior  că  astfel  de  mame  se  retrăgeau  atunci  când  copiii lor  păreau  trişti.  Inhibarea  exprimării emoţionale, aversiunea   faţă  de  contactul  fizic  şi  bruscarea  atunci când  acesta  avea  loc,  sunt  toate  semne   ale  maternajului  care   formează  copiii  mici  evitanti, care   în general   erau  molatici atunci  când  erau ţinuţi  în  braţe , în loc să  fie  jucăuşi şi  afectuoşi  sau  să  se  agaţe  de  mamă (Main şi  Weston, 1982)  (4)

Astfel,  în cazul  modelului  de  ataşament  evitant ( dar şi în cazul  celui  ambivalent), acestea  se  vor   dezvolta  în  cazul părinţilor  imprevizibil responsivi  şi  în  cazul celor previzibil neresponsivi.

Alţi  autori indică  faptul  că   ataşamentul  evitant  apare  când  un copil  (chiar  şi  un adolescent sau  un adult ) percepe  ataşamentul  primar ca primitiv  şi    respingător. În  fiecare  dintre   aceste  situaţii  regasim calitatea  relaţiilor  din copilărie, care  afectează  capacitatea   persoanei  de  a  reflecta  asupra propriilor  experienţe  de  viaţă  şi  de a pune   aceste  experienţe   într-o   narare  coerentă.

1.  Ataşamentul ambivalent – Negativ față de ceilalți
   Prezintă: stimă de sine deficitară ;Îi percepe pe ceilalți ca fiind insensibili; Are nevoie de ceilalți ;Utilizează energie pentru a primi atenție ;Are nevoie de aprobare; Nivel scăzut de autonomie ; Anxios în relații ;Comportament de atașament hiperactiv ; Clivaj și proiecție

Cercetările   lui Ainsworth  a  identificat  două  tipuri  de  copii  ambivalenţi: cei  care erau  furioşi şi cei  care erau  pasivi.  Ambele  categorii  erau  prea  preocupate de  locul  unde se  află  mamele şi  au  reacţionat  la plecarea  mamelor   cu  distres  copleşitor.  La  reuniune, sugarii clasificaţi  drept furioşi  au  oscilat între  o deschidere  activă  faţă  de  conexiunea  cu  mama  şi  diverse exprimări ale  respingerii ( îndepărtarea de îmbrăţişarea mamei, accese de furie ).

Pe  de  altă  parte, copiii consideraţi  pasivi   au părut  capabili doar de slăbiciune sau cereri   implicite  de  consolare, ca şi  cum  ar  fi  fost  prea  copleşiţi  de neajutorarea   şi   nefericirea   lor  pentru  a aborda  mama  direct.

Reintalnirile  nu păreau  să amelioreze  distresul  copiilor ambivalenţi. Era  ca  şi  cum, chiar  în  prezenţa  ei, aceşti  copii  căutau  o  mamă  care  nu  era acolo. Ainsworth  a  descoperit  că  aceşti  bebeluşi ambivalenţi  aveau  mame  care  erau  în cel  mai  bun  caz  disponibile ocazional şi  imprevizibil.  Deşi   nu respingeau  fizic  sau  verbal, aşa  cum făceau  mamele copiilor  evitanti, nu au  reacţionat  cu sensibilitate.De  fapt, mamele copiilor ambivalenţi  descurajau  autonomia  lor.

Mai  târziu, în viaţă, indivizii cu ataşament  anxios – ambivalent exprimă   un afect  intens   şi un distres  maxim  într-o  manieră  hipervigila şi/sau preocupată. Ei  au tendinţa  să formeze  relaţii  dependente  şi  au  cereri nerezolvabile  de securitate , asigurare  şi îngrijire, în timp de  ei  sunt  fie  pasivi , fie  supraîncărcaţi în  relaţiile  intime. Dacă, în dezvoltarea  timpurie, persoanele  importante  sunt  recunoscute  că  răspunzând  imprevizibil sau  inconsistent, va   apărea  focusarea excesivă  pe dependenţă  atârnătoare   şi  ataşament  fizic.

Mary  Main , demnă  urmaşa  şi  studentă a  lui Ainsworth   a  descoperit  un stil  de ataşament   nedetectat anterior: ataşamentul  dezorganizat.

1. Ataşamentul   dezorganizat- Confuz . Se vede pe sine ca fiind rău; Se percepe pe sine ca puternic, dar fără a avea control; Ceilalți sunt văzuți ca înfricoșători și speriați; Îi percepe pe ceilalți ca indisponibili emoțional; Stimă de sine scăzută; Nevoia de a-i controla pe ceilalți; Introiecție și proiecție; Copleșit de emoții. 
   

Acesta  relevă  o dezorientare  psihică  profundă  cauzată  de  traume nerezolvate  şi  pierderi  semnificative a  contactelor  reparative  relaţional. Ca  răspuns  la  dezordinea  relaţională, copiii mici vor  intra  într-un comportament  auto-protector îngheţând, având  un comportament  haotic  de  du-te  vino, de  întoarcere a  spatelui, de transformare a  afectului, de acoperire  a  gurii cu mâna, că  într-un   ţipăt  înăbuşit.

Main  a  presus   că ataşamentul  dezorganizat   apare  atunci  când  figura  de ataşament  este  trăită  simultan atât că  „sanctuar  sigur”, cât   şi  că   sursa  de  pericol. Asta  se  întâmplă    atunci  când   copilul  , preprogramat  să se  întoarcă  la  părinte   în momente  de alarmă –  este  prins  între  impulsuri contradictorii  de  a  se  apropia  şi de a evita. Este  o poziţie   imposibil  de  menţinut, din  care   dependenţa  copilului  de  părinte nu  îşi  permite   nici o ieşire. Nu  este  de  mirare  atunci  că  apare  dezorganizarea şi/sau dezorientarea .

Prin  repetare, aceste  manevre  de  protejare  devin  fixate  şi  formează, în parte,   modele  de  ataşament  care  duc  la  dezorganizarea  sensului  de  sine (self).Copiii  îşi  percep  îngrijitorii  că  predictibili  neglijenţi  sau  primitivi. Dezorganizarea    la copii  apare  prin  dezordine psihologică  profundă, cu părinţi  a  căror  furie sau abuz  sunt  înfricoşătoare, dar  şi cu  părinţi, ei  inşisi  înspăimântaţi, speriaţi  sau  disociaţi .

Încercând   să  înţeleagă această  problemă, Main   a  propus ipoteza  că  dezorganizarea  copilului  este  nu  numai  rezultatul  interacţiunilor   cu părinţii  a  căror  furie   sau  abuz sunt   înfricoşătoare, ci şi al  interacţiunilor în care  copilul  resimte  părintele  ca înfricoşător.

În  opoziţie  cu  strategiile  organizate  ale  copiilor  siguri, evitanti  sau ambivalenţi ,  ataşamentul  dezorganizat   trebuie  văzut  că  un  colaps  la  strategie  din partea unui copil care  trăieşte  „ frica fără nici o soluţie „  ( Main şi Hesse, 1992) Ataşamentul  emoţional  creează  apartenenţă. Fără sentimente nu  putem să  ne apropiem   de  ceilalţi, iar  semenii  noştri rămân  indiferenţi faţă  de  noi. Prin   ataşamentul  sau  faţă  de  mamă , copilul  dezvoltă   această  premiză  fundamentală , aceea  de a  creşte  în  comunităţi mai  mari. Prin  ataşamentul  sau  faţă  de tată, el  îşi  primeşte, în majoritatea societăţilor, locul  recunoscut  şi  repartizat într-un contact  înrudit.

Vă doriți să aveți copii echilibrați, care pot obține rezultate școlare bune, care comunică eficient, relaționează cu ușurință cu cei din jur, soluționează conflictele fără violență și își stabilesc proiecte de viitor viabile? Atunci vă invit să le oferiți oportunitatea de a se dezvolta personal, prin participarea la activitățile organizate în cadrul Cabinetului.

Începând din  20.10 2018, în fiecare sâmbătă  ora 10.00  vă aștept să plecăm împreună într-o călătorie magică spre noi înșine și să descoperim comorile personale ce stau ascunse.

Vom aborda :
Cunoașterea de sine; imaginea, stima și respectul de sine
Cunoașterea emoțiilor și managementul acestora
Comunicare eficientă
Managementul timpului
Lucrul în echipă si relaționarea cu ceilalți

Pot participa copii cu vârsta cuprinsă între 8-10 ani ,

Unde: Rahova Center – Calea Rahovei Nr. 240, etaj 1, camera 2, sector 5, București în incinta Cabinetului individual de psihologie
Financiare: 60 lei/întâlnire/participant
Înscrierile se vor face la numarul de telefon: 0771307715 sau  prin email: eugeniamaria2006@yahoo.com,  psiholog, psihoterapeut EUGENIA MARIA

Doriți să vă îmbunătățiti  viața și  relațiile de cuplu ? Atunci vă invit să realizăm împreună acest lucru, într-un mod ușor și distractiv,  folosind tehnici specifice psihoterapiei prin dans.
Activitatea se va desfășura începând cu 1 AUGUST , în zilele de Luni și Miercuri între orele 18-20 , la sediul din Calea Rahovei Nr. 240, etaj 1, camera 2, sector 5, București.

Garantăm buna dispoziție și o relație autentică.

Activitatea durează 2 ore și va fi susținută de psiholog, psihoterapeut Maria Eugenia, în colaborare cu instructorul de dans sportiv Pipoi Andrada.

Investiție financiară: 90 lei/întâlnire/participant

Inscrierile se vor face la telefon 0771307715 sau prin email: eugeniamaria2006@yahoo.com, ,  psiholog EUGENIA MARIA